Vecinul meu, un respectabil pechinez, are aproape 12 ani. E mai mic de statura ca mine si seamana cu un pandispan pudrat. Nu ne-am vazut decat de vreo trei ori, dar comunicam prin pereti. De cele mai multe ori, cand ies din casa, tine sa-mi spuna ceva pe sub usa de la intrare, cu vocea lui ragusita. Il aud apoi cum adulmeca repezit aerul. Tac si trec mai departe, aproape zburand peste scari. Nu stiu daca asteapta fidel sa ma intorc, dar, de fiecare data, ma intampina cu acelasi ton intrebator. Ii raspund cu un latrat vioi la salut, aruncandu-mi labutele din spate ca un cal naravas. Din cand in cand, il mai aud latrand la lumea de pe scara si ma iau dupa el. Doar e mai in varsta si stie mai multe.
Vecinul meu nu locuieste singur. Imparte casa cu o doamna acra, la vreo 9 ani, calculati dupa varsta canina. Eleganta, cu mersul grabit si parul de culoarea alunei de pamant, nu scoate niciodata o vorba. Nu-l lasa sa se joace cu nimeni si, in putinele momente in care ne-am vazut la ochi, l-a smucit din lesa, sa nu cumva sa ne atingem firele de blana. Cu toate astea, au tandreturile lor. Uneori, o aud prin peretele de la bucatarie cum il alinta si-l intreaba cu blandete: "ce faci tu, dragul meu?". El nu-i raspunde, dar probabil se intoarce cu burtica in sus, fericit ca batranetea ii este alinata.
PS. Poza cu el n-am. Trebuia? Nu mai conteaza, oricum eu sunt cea mai importanta aici :P
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu