Cuminte sau cu minte?

Ai mei mananca uneori in sufragerie si, cat aranjeaza masa, e foiala. Asa ma trezesc eu fata in fata cu o masuta pe care stau farfurii cu carnita proaspat facuta, la care as putea ajunge usor daca m-as ridica in doua labute pufoase. Au incredere in mine si nu ma supravegheaza. Educata cum sunt, ma opresc la stadiul in care imi plimb nasucul prin aer, cu privirea indreptata spre delicioasele mancaruri. Ma duc dupa ei in bucatarie si astept sa termine de mosmondit. N-as fi inceput sa-mi creez probleme existentiale daca nu i-as fi auzit zilele trecute cum radeau de mine, intrebandu-se daca sunt bleguta sau cu bun-simt. Poate ca un alt caine ar profita de situatie si si-ar insusi cel putin o pulpita de pui rumen sau de purcel, in functie de meniu, dupa care s-ar face ca ploua sau si-ar ispasi pedeapsa intr-un colt, lingandu-se pe bot si gandindu-se ca a facut o afacere buna si ca a iesit pe profit.

Una dintre caracteristicile bichonilor este sa se tina mereu dupa cineva prin casa, iar eu nu fac exceptie. Insotesc intotdeauna un membru al familiei la baie, la bucatarie, in balcon, in dormitor. Cand eram mai mica, nu terminam de mancat daca nu statea cineva cu mine in bucatarie. Cand s-au saturat ai mei sa stea sa ma astepte, am inceput sa-mi duc boabele in sufragerie si sa le mananc pe covor. Cand am fost certata pentru asta, am pus o fata trista si am intrat in greva foamei pe termen limitat. Drept urmare, jumatate din mancare o mananc in sufragerie, jumatate in bucatarie.

Vedeti, asadar, cum nevoia de a sta in grup ma face sa ratez mese copioase. Sunt eu cuminte sau fara minte?